Despre loc (fișe de lectură)

« Cuvântul „loc” ascunde, în făptura lui puțintică, multe înțelesuri. [...]


Satul știe încă nebănuit de multe lucruri despre cuvântul „loc”. [...] Iată, de pildă, satul știe despre locuri bune; cele prielnice existenței, sub toate privințele. în mai toate privințele, în mai toate satele, locurile bune sunt cele aflate înspre mijlocul așezării.

Satul știe și despre locuri rele, pe are le evită pe cât poate: ele sunt interzise oricărei inițiative constructoare, fiindcă acolo vectorii naturali se intersectează neprielnic: sunt acolo lunci ale unor râuri care se umflă ori sunt dealuri alunecătoare ori sunt puțuri care seacă...

Nu se așează sat în loc rău și nici gospodărie nu se clădește în asemenea loc. Nici nu e e de mirare că în disponibilitatea negativă astfel creată, în aceste locuri rele își au sălaș tocmai personajele negative din toate basmele noastre.

Când un sat s-a așezat, așadar, într-un loc bun, a făcut-o pentru a se înscrie de la începutul său, din capul locului, în coordonatele favorabile ale sitului, ale cadrului natural; așa se întâmplă, de bună seamă, și cu gospodăria, iar înlăuntrul acesteia, cu vatra casei. Și satul, și gospodăria, și casa se cheamă că sunt la locul lor. [...]

Satul știe încă multe despre loc. Nici nu s-ar putea altfel: căci mentalitatea spațială a țăranului român a fost, dintotdeauna, o mentalitate a locului.[...]

Pentru că locul înseamnă spațiul, dar și ceva pe deasupra - înseamnă spațiul privit, neapărat, prin timp. Locul își asumă astfel un spor de răspundere la care își atașează soarta obiectului, lucru la care spațiul nici nu pare să se gândească.[...]

Un lucru aflat „la locul său” poartă în el miracolul completei sale determinări: el are certificarea spațială, dar are și atestarea temporală. Mai rămâne să devină „loc” și să se sfințească, dar asta - zice vorba țărănească - depinde doar de om.»

(Casa, satul și devenirea în tradiția românească, Sebastian Moraru - Ed. Saeculum Vizual, 2011)

Ce urmează după tabula rasa?

Mai avem nevoie de istoria Bucureștiului?

Primăria s-a hotărât să modernizeze Bucureștiul mașinilor prin deschiderea unei noi axe nord-sud care ar trebui să dubleze și să prelungească spre sud axa actuală desenată de Calea Victoriei. Scandalul nu e nou (cine are răbdare poate să caute printre link-urile adunate aici cu ocazia unui workshop la care am participat), iar proiectul e încă și mai vechi. Demolările (zona Matache - Berzei) au început înainte ca P.U.Z. (planul urbanistic zonal) să fie aprobat - nu mai vorbesc de mărunțișuri stipulate prin lege cum ar fi consultarea societății civile, monumente istorice (declasate peste noapte sau demolate pur și simplu), studiul istoric realizat chiar pentru acest P.U.Z. sau (culmea!) păreri care țin cont de evoluția recentă a urbelor din alte țări (europene sau nu) care au hotărât să redea strada pietonilor ori care propun un alt mod de abordare a problemei.

Ce rămâne de făcut?

Gorduz

Mi-am propus să scriu aceste câteva rânduri încă de când am vizitat retrospectiva Gorduz în vara anului trecut. Aș fi renunțat poate, după atâta amânare, dacă un dialog recent nu ar fi retrezit în mine trăirea de atunci...

Trăim într-o lume în care un soi nou de nomadism pare să devină felul de a fi al omului nelegat de vreun loc - „cetățean al satului global”, în care limba maternă și istoria națională predate în școli sunt reinterpretate / rescrise mereu, relativizate, în care apartenența unui om la poporul său are, cel mult, o importanță secundară (dacă nu cumva o conotație negativă).

Despre normalitate (fișe de lectură 4)

Realismul ortodox, în politică și religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune și optimismului deșănțat și pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor și dușmanii ortodoxiei: facem din ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei, pe care o abandonăm diavolului, și ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credința și cu „biserica interioară.” [...]

În timpul comunismului, elitele istorice, aristocrația și țărănimea Creștină au fost lichidate. În vremea „tranziției”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe (-naţionale) să reînflorească. Și asta pentru că „laicismul democratic” sub a cărui domnie se află România acum, în UE, e o continuare nu cosmetizată, ci amplificată „ecologist”, „multiculturalist”, „antirasist”, „feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. [...]

Tuzla. Jurnal de vacanță

Pentru că în vara care a trecut nu s-a mai putut sta la Vadu am pornit-o spre sud căutând un loc unde „să punem tabăra”. După o tură până la Olimp  și o noapte petrecută la Techirgiol am descoperit plaja de la Tuzla.

Despre normalitate (fișe de lectură 3)

De aceea, cred eu, Creştinismul nu trebuie să fie prezent în Europa doar ca tradiţie culturală, ci ca realitate liturgică vie, ca afirmare a prezenţei lui Dumnezeu, a Persoanei lui Iisus Care vine cu Trupul Său la Sfânta Liturghie, a naturii noastre creaturale şi a sensului istoriei ca răstimp al mântuirii. Mi se pare că, în afara acestei înţelegeri a istoriei, cădem în încercări facile de a meşteri o utopie, de a făuri, cu ajutorul ideologiilor, raiul pe pământ. Singura stavilă împotriva acestei tentaţii eshatologice e Creștinismul. Nu Creștinismul-cultural, ci Creștinismul-Liturghie, nu memoria, ci prezenţa realizată prin închinarea înaintea Dumnezeului celui viu. Istoria ca prezenţă a lui Dumnezeu.

(Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania - Comisarul Tismăneanu se întoarce, Mircea Platon)

Sulina veche

Sulina este organizată în străzi paralele cu Dunărea numerotate începând dinspre fluviu. După ce  treci de strazile I și a II-a (zona de vad în care s-au concentrat cele mai multe dintre clădirile reprezentative ale orașului în perioada de înflorire a acestuia) găsești locuințele care au la bază arhitectura rurală a Deltei.

Dintr-un interviu

Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar ca orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca şi îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie “urâciunea pustiirii”.

(Mircea Platon)

AnthropoArt - altfel despre interculturalitate?

Centrul de Cercetare și Dezvoltare Interculturală – Anthropoesis vă invită în perioada 24-30 iunie la a III-a ediție a festivalului intercultural și interdisciplinar AnthropoArt - Haide Bre să ne cunoaștem.

Pe pagina de Facebook a grupului puteți găsi programul și alte informații legate de Anthropoesis și AnthropoArt.

Despre normalitate (fișe de lectură 2)

"Nu ești normal deoarece consumi normalitate: deoarece îți cumperi o casa, faci mici pe grătar la conac, te zaharisești mic burghez [...]. Ești normal dacă trăiești normal, dacă generezi normalitate.[...]

Brădetu

Un sat răsfirat pe dealurile de sub culmile Făgărașului. O mică (fostă) stațiune care își redescoperă potențialul turistic dar ale cărei case vechi sunt uitate în paragină.

Arhitexturi

La întâlnirea organizată de arhitext cu Radu Mihăilescu și cu Ioan Andreescu și Vlad Gaivoronski a fost puțină lume. Radu Mihăilescu foarte reținut, greu de provocat; Andreescu și Gaivoronski efervescenți, "curgând" de la un subiect la altul.

Nu fac aici un rezumat ci doar rețin câteva remarci cu care "am rezonat" (în afară de cele dintre ghilimele toate citatele sunt din memorie).

Despre normalitate (fișe de lectură)

"Globalizarea pare să aibă un merit sigur: a anulat categoria străinului. Dar în trecut, străinul era privit ca o ameninţare potenţială doar de neamurile barbare. Barbarul este omul fără rădăcini. Tocmai de aceea era şi atât de apreciată virtutea ospitalităţii. Ospitalitatea era un risc: primindu-l în casa ta pe străin, riscai să rămâi fără casă, fără familie, fără viaţă. Dar dacă Românii îndrăzneau să fie ospitalieri, era tocmai pentru că nu se raportau la casă, familie, ţarină, viaţă ca la nişte posesiuni de care puteau fi oricând deposedaţi, ci ca la nişte daruri ce le-au fost încredinţate în vederea rodirii. Oamenii se deosebeau tocmai în virtutea acestei încredinţări personale şi acesta este de fapt criteriul prin care putem deosebi omul civilizat de barbar."



(Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania - Introducere, Gheorghe Fedorovici)

Șinca Veche

La Şinca Veche (un sat între Braşov şi Făgăraş) există un ansamblu rupestru cu datare şi rol (funcţiune) iniţial(ă) incerte. Dar acestea sunt lucruri pe care le-am aflat mai târziu şi despre care nu mi-am propus să scriu.

Imaginile adunate aici sunt (mai ales) despre intervenţia recentă (arh. Şerban Strudza) ce cuprinde micul aşezământ monahal situat în sus pe deal faţă de altarul săpat în piatră, cum şi amenajarea (încă nefinalizată) care urmăreşte protejarea / conservarea ansamblului şi punerea lui în valoare.

Arhitectură din pământ

Satul Haleş, judeţul Buzău.

Multe case au un pridvor ieşit din planul principal al faţadei, cu trei arce de cărămidă sprijinite pe coloane cilindrice. La cele mai multe însă acest pridvor este redus până la minim: spaţiul intermediar se retrage în interiorul casei, coloanele fac parte din planul general al faţadei (pridvorul devine astfel un soi de logie care asigură accesul principal în casă), arcele laterale devin nişte fante care au doar rolul de a degaja coloanele.

Casele sunt în general modeste, fără pretenţii de monumentalitate (cel puţin nu prin dimesiunile absolute: unele au, în punctul cel mai înalt al arcului prin care se face accesul abia doi metri şi ca să intri pe uşă trebuie să te apleci).