Despre loc (fișe de lectură)

« Cuvântul „loc” ascunde, în făptura lui puțintică, multe înțelesuri. [...]


Satul știe încă nebănuit de multe lucruri despre cuvântul „loc”. [...] Iată, de pildă, satul știe despre locuri bune; cele prielnice existenței, sub toate privințele. în mai toate privințele, în mai toate satele, locurile bune sunt cele aflate înspre mijlocul așezării.

Satul știe și despre locuri rele, pe are le evită pe cât poate: ele sunt interzise oricărei inițiative constructoare, fiindcă acolo vectorii naturali se intersectează neprielnic: sunt acolo lunci ale unor râuri care se umflă ori sunt dealuri alunecătoare ori sunt puțuri care seacă...

Nu se așează sat în loc rău și nici gospodărie nu se clădește în asemenea loc. Nici nu e e de mirare că în disponibilitatea negativă astfel creată, în aceste locuri rele își au sălaș tocmai personajele negative din toate basmele noastre.

Când un sat s-a așezat, așadar, într-un loc bun, a făcut-o pentru a se înscrie de la începutul său, din capul locului, în coordonatele favorabile ale sitului, ale cadrului natural; așa se întâmplă, de bună seamă, și cu gospodăria, iar înlăuntrul acesteia, cu vatra casei. Și satul, și gospodăria, și casa se cheamă că sunt la locul lor. [...]

Satul știe încă multe despre loc. Nici nu s-ar putea altfel: căci mentalitatea spațială a țăranului român a fost, dintotdeauna, o mentalitate a locului.[...]

Pentru că locul înseamnă spațiul, dar și ceva pe deasupra - înseamnă spațiul privit, neapărat, prin timp. Locul își asumă astfel un spor de răspundere la care își atașează soarta obiectului, lucru la care spațiul nici nu pare să se gândească.[...]

Un lucru aflat „la locul său” poartă în el miracolul completei sale determinări: el are certificarea spațială, dar are și atestarea temporală. Mai rămâne să devină „loc” și să se sfințească, dar asta - zice vorba țărănească - depinde doar de om.»

(Casa, satul și devenirea în tradiția românească, Sebastian Moraru - Ed. Saeculum Vizual, 2011)