Realismul ortodox, în politică și religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune și optimismului deșănțat și pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor și dușmanii ortodoxiei: facem din ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei, pe care o abandonăm diavolului, și ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credința și cu „biserica interioară.” [...]
În timpul comunismului, elitele istorice, aristocrația și țărănimea Creștină au fost lichidate. În vremea „tranziției”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe (-naţionale) să reînflorească. Și asta pentru că „laicismul democratic” sub a cărui domnie se află România acum, în UE, e o continuare nu cosmetizată, ci amplificată „ecologist”, „multiculturalist”, „antirasist”, „feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. [...]
Lumea s’a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului mecanic, a spaţiului mecanic, a „maşinilor de locuit,” a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împreună cu redefinirea coordonatelor noastre existenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai „man made”, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a „făcut” o lume nouă, din plastic, în China, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. [...]
Şi viaţa în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate interioară decât viaţa în lumea sintetică a omului autoclonat. [...]
Rolul păşunismului, al lui Vlahuţă de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieţii în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum sântem. Trăim într’un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/orgasm achizitor etc. Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre de fiinţe create.
Nu trebuie să uităm, de exemplu, de pervertirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaiînvăţându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în istorie, a contextului care dă semnificaţie propriei vieţi.
(Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania - Gânduri despre ortodoxul Român, astăzi, în lume: împotriva teologiei de debara, Mircea Platon)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu